Parinţii Bisericii au considerat întotdeauna inima
ca fiind adevaratul loc pentru rugaciune.
Sebastian Brock scrie :Unul dintre aspectele inimii
este rolul ei liturgic,tainic:ea este altarul din adâncul
templului pe care-l constituie trupul(I Corinteni6,19 )
şi pe acest altar ar trebui adusă în permanenţă jertfa
rugăciunii. Ideea rugăciunii ca jertfă era prezentă încă din Vechiul Testament(Ps 141,21 ),pe când
în Biblia Siriană (Sir 39,5 )se specifică faptul
că anume în inimă ar trebui să aibă loc rugăciunea.
Din pasajele din Afraat şi Efrem aflăm iaraşi
că locul unde ar trebui depuse jertfele rugăciunii este inima,iar în Matei 6,6 scrie:
<< închizând uşa ,roagă pe Tatăl tău >> conform
exegezei găsim fragmentul şi la Origen şi Ambrozie.
În Cartea Pasilor << altarul inimii>>se evidenţiază
şi mai proeminent: în această lucrare întâlnim
conceptul de Liturghie tridimensională,care ar trebui
să aibă loc simultan în biserica văzută de pe pământ,
în biserica inimii creştinului şi în biserica cerească.
Sfântul Nicodim Aghioritul numeşte inima adăpost.
,,Sfântul Issac numea inima <<casa înţelegerii >>.
Precum animalele tulburate şi speriate fug în
vizuinile lor pentru a se proteja,la fel şi mintea omului
tulburat aleargă la inimă
şi strigă :<< Iisuse al meu ,mântuieşte-mă >> şi astfel este eliberat.
